Episodul 007

Din stradă la primărie: justiție locativă și politică directă cu Nico [RO]

Din stradă la primărie: justiție locativă și politică directă cu Nico [RO]

În care vorbim cu Nicoleta Vișan, femeie romă și activistă pentru dreptul la locuire, despre evacuare de pe Vulturilor 50 și despre candidatura ei la Sectorul 3 din București.

Descriere

În acest episod vorbim cu Nicoleta Vișan, femeie romă, supraviețuitoare a evacuării de pe str. Vulturilor 50 din 2014, activistă pentru justiție locativă și membră a grupului Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire (FCDL), și -- mai recent -- candidată pentru Primărie și Consiliul Local al Sectorului 3 din București, la alegerile locale din 2020. În prima parte a discuției vorbim despre contextul care a dus la evacuare și despre lupta de doi ani în strada pe care comunitatea de pe Vulturilor a dus-o. Vorbim și despre cartea Jurnal din Vulturilor 50, care conține intrările în jurnalul pe care Nico l-a ținut pe timpul rezistenței în stradă, respectiv 2 texte scrise de tovarășe de la FCDL, cu tactici și cunoștințe legate evacuări, retrocedări, și în general de lupta pentru dreptul la locuire în contextul curent din România. În a doua parte a discuției vorbim despre motivația lui Nico de a candida pentru o funcție publică, despre modul în care aceasta se leagă de strădaniile pentru justiție locativă, și despre temerile și speranțele care se leagă de această candidatură.

Transcript

robi: [00:00:09] Bine ați venit la un nou episod Leneșx Radio. Eu sunt Robi, gazda voastră și sunt alături de Lori aici.

robi: [00:00:16] Pregătiți butonul de cancel, pregătiți să ne ardeți carnetele de anarhiști și anarhiste, pentru că azi avem din nou un episod legat de electoralism.

robi: [00:00:28] Vom vorbi azi cu Nicoleta Vișan, femeie romă, mamă a trei copii, activistă pentru justiție locativă și mai recent candidată la sectorul 3 din Capitală.

lori: [00:00:42] Cu Nico vom discuta despre experiența ei pe Vulturilor 50, în perioada 2014-2015 și vom discuta și cartea Jurnal din Vulturilor care relatează experiența ei. Și pe urmă vom discuta despre candidatura ei la Consiliul Local al Sectorului 3. Audiție plăcută dragi ascultătoare și ascultători

robi: [00:01:44] Ne bucurăm să te avem alături, Nico. Pentru început câteva lucruri despre tine?

nico: [00:01:51] Și eu mă bucur să fiu alături de voi în această dimineață, să putem discuta. Salut și eu ascultătorii și ascultătoarele pe care le aveți. Despre mine, ce aș putea să zic. Sunt o mamă tânără, am 35 de ani, am trei copii, un soț. Am fost un om fericit să zic așa, până când mi s-a întâmplat problema cu evacuarea. O tânără care îmi vedeam de viața mea.

nico: [00:02:22] Și astăzi discut cu voi, sunt prezentă la voi în emisiune, pentru că alți oameni au văzut lupta și tot ce s-a întâmplat în tot acest proces de luptă și au zis Băi trebuie să candidez. Cumva m -u convins și anul ăsta candidez la Primăria Sectorului 3 independent ca primar și consilier local. Dacă reușim să strângem semnăturile vedem după aia ce o să iasă mai departe.

robi: [00:02:53] Momentul evacuării de pe strada Vulturilor din București cred că este un pivotal din viața ta cum ai zis. Să începem discuția cu subiectul ăsta. În primul rând cine atât Vulturilor 50 și care a fost contextul care a dus la evacuare.

nico: [00:03:11] În Vulturilor 50 era o stradă micuță, o uliță să zic așa. Deci este o stradă foarte foarte lungă dar la numărul 50 era cumva un fel de gang -- să mă exprim mai clar ca să poată să înțeleagă oamenii -- unde locuiau undeva la 27 de familii. 27 de familii cu tot ce era cu copii, cu căsătoriți și cu alți copii la rândul lor, cu nepoți. Veneau undeva la 200 de persoane. Erau cred că undeva la 60-70 numai copiii. Noi locuiam acolo de foarte mult timp. Deci când am locuit acolo aveam 11 ani. Părinții mei au primit locuința pe timpul lui Ceaușescu când lucrau la sticlărie, la fabrica de sticlă. Pentru că pe timpul lui Ceaușescu se făceau dosare și dacă aveai copii statul îți oferea o casă și pe lângă serviciul care îl aveau părinții. Noi obținut casa asta în Sectorul 3 undeva prin 90. Dacă-mi aduc bine aminte. Și de atunci am locuit până în 2014. În 2014 cu câteva zile înainte am primit o somație că în 15 zile noi trebuie să evacuăm casele. Problema era în felul următor, că noi mai primisem câteva somații. Cred că undeva la un an la doi chiar și la trei ani mai venea câte o somație că s a găsit proprietar, că vrea să revendice terenul, că vrea să facă nu știu ce, Când primeam acele somații cumva eram asa speriați.

nico: [00:04:53] Dacă vedeam că trecea o lună două de la termenul respectiv, oamenii deja se calmau. A fost o scrisoare ca și celelalte scrisori. Nu se întâmplă nimic. Numai că de data asta a fost înainte de 15 septembrie -- cred că cu câteva luni dacă nu chiar un an înainte -- proprietarul respectiv, care a intrat în formalități legale și el a devenit proprietar la tot ce însemna numărul 50 cu tot cu acești 27 de familii cu 200 de oameni. Acest proprietar a venit în curte la noi acolo, cred că de vreo două ori. În baza a tot ceea ce a primit în acea zi, informații, el s a dus și a făcut un proces în care oamenii erau chemați la proces. La un moment dat s a înțeles cu oamenii care aveau contract de la ICRAL -- pentru că noi eram chiriaș la stat -- să le ofere o sumă de bani și aceștia să îi cedeze casa. Pentru că legal normal așa trebuie, fie primăria te despăgubește, fie proprietarul sau îți alocă undeva la cinci ani timp în care după cinci ani nici proprietarul nici primăria nu îți mai dă niciun ban și tot trebuie să eliberez de bună voie locuința. La noi nu s a întâmplat așa pentru că el și-a luat angajamentul că el va despăgubi toate cele 27 de familii. Mă rog până la urmă nu s a ținut de cuvânt pentru că el a vândut în leasing. Leasingul ăsta a durat undeva la vreo 7 8 ani în care noi nu am mai primit decât acele somații, la un an, la doi. Că o să fiți evacuați, o să fiți nu știu cum.

nico: [00:06:37] La noi nu credea nimeni că o să fie adevărat. Dar în 2014 am primit acea somație că terenul cu tot cu case a fost vândut în leasing la un investitor norvegian, care acesta vroia să facă acolo un hotel. După aia s a răzgândit vrea să facă un azil de bătrâni. S-a răzgândit la acel proiect. Înțelegerea dintre proprietarul român și cumpărătorul norvegian era ca el să dea partea de bani pe care proprietarul român revendica drepturile. Deci nu mai trebuia proprietarul român să ne dea banii, ci norvegianul. Fapt pentru care el a scris și în ziare și peste tot și interviuri pe care le a dat, că nu va face lucrul ăsta pentru că oamenii de acolo sunt romi -- majoritatea -- și că el nu dă bani la astfel de oameni. A trimis avocați cu executori. Pe 5 septembrie 2014 am fost evacuați, dimineața. În două-trei ore am fost evacuați. Erau sute de mascați acolo care venise să ne scoată afară.

nico: [00:07:48] Nici nu apucasem ... Îmi aduc aminte că trăgeam perdeaua de la geam și de cealaltă parte de afară jandarmii spărgeau geamurile peste mine în casa. Nu a fost atât de ușor să trăiesc clipele astea. Să văd, să fiu în acele momente acolo să fiu acasă mai ales că era și primul an în care după foarte mult tratament și multe alte lucruri pe care le făceam ca să obțin o sarcină, în sfârșit aveam un copil, eram fericită. Și acum brusc rămâneam fără casă cu copiii pe stradă atunci. Destul de greu.

robi: [00:08:24] După evacuare, în timpul rezistenței în stradă, ai ținut un jurnal care este prins într o carte care se numește Jurnal din Vulturilor 50, scris împreună cu tovarășe din grupul FCDL.

robi: [00:08:38] Era aici un pasaj care m a marcat când am citit. Legat de evacuare, zici că “dacă m-ar întreba cineva ce aș vrea să iau mai repede sacoșa cu amintirile cu trăirile mele sau bagajul real. Patul tabloul canapeaua. Mai degrabă lua aceasta coșul cu amintiri. Numai că nu pot să iau eu eu rămâne pur și simplu mintea mea iar cu timpul și acele amintiri se șterg, se duc.”

nico: [00:09:01] Da, este fix ceea ce am simțit atunci. Jurnal din Vulturi s a născut practic instantaneu. A luat ființă și pentru că am fost încurajată să scriu.

nico: [00:09:15] Am fost evacuată în 2014. Până seara târziu, toată lumea era afară. Seara ne căutam toți unii pe alții care eram în stradă, vecini, copii. Ne întrebam unii pe alții “bă e bine, cum ești, ce faci? Ți-ai luat tratament, nu ți-ai luat?” Gândește-te că pe stradă erau oameni care făceau insulină. Toată lumea știe ce înseamnă să faci insulină trebuie să ții anumite injecții la frigider. Trebuie să ai grijă cât mănânci, nu ai voie să te stresezi pentru că poți să faci oricând o criză și Doamne ferește să fie fatală. Evacuarea e mai ceva decât pandemia. Oamenii s-au speriat foarte tare acum de pandemie. Sincer pentru mine nu a fost atât de grav pandemia cât a fost de gravă -- și aici poate oamenii o să spună, fiecare o să gândească ce vrea -- dar vă spun clar, evacuarea este practic o lovitură mai puternică pentru om decât pandemia. Și vă spun de ce. Sunt oameni care au făcut stop cardiac în timpul evacuării și au decedat. Sunt oameni care la o săptămână au paralizat fiind în stradă și la fel într-o lună de zile au murit. Am făcut împreună cu Andrei Șerban care este regizor de teatru, am făcut o piesă cu mai multe femei evacuate din Rahova, din București din Sectorul 3 și din alte zone. Fix cu fiecare femeie în parte cu tragedia pe care a trăit-o. Acolo în teatrul respectiv, în imaginile respective, vorbim clar despre oameni care au murit, oameni care au făcut diabet pe loc, oameni care au făcut paralizie. Oameni care au cedat psihic. Deci lucruri foarte foarte grave. Pe când pandemia, dacă fac o paranteză ,n a fost atât de gravă. Pentru că erai obligat să stai acasă, să-ți pui o mască dacă ieși afară să faci o cerere ca să nu ți iei amendă, să nu ieși afară după ora 10. Câteva mici reguli. Și să ți iei mâncare, să îți iei provizii multe, să stai acasă.

nico: [00:11:17] Pe când evacuarea. Vin jandarmii, te mai bat, te mai înjură, te mai fac în tot felul. Îți ia mobila toată, Îți dărâmă tot. Unde te poți adăposti în momentul în care ești evacuat? N-ai unde. Ajungi în stradă. Prima zi în care am fost evacuați era ca un război pe stradă. Deci un haos. Cu mașini peste tot, toată lumea speriată, veneau vecinii să ne aducă ceaiuri dimineața la copii. Imaginează ți că oamenii și-au donat paturile lor din casă, un dulap, o masă, un scaun. Ni le-au dat nouă afară în stradă ca să avem pe ce să stăm. Erau copii mici de o lună două de zile care dormeau pe cartoane pentru că nouă ne-a luat inclusiv mobila. După ce am ieșit afară, au venit cu mașini de la Rosal -- mașinile de gunoi -- și au strâns tot ce am reușit să scoatem afară. Tot.

nico: [00:12:10] După timpul ăsta, cred că la o lună sau două de zile, prietena mea Veda Popovici care este și în FCDL membră, trebuia să plece la Cluj la o întâlnire cu femeile care făceau parte din Asociația E-Romnja. Și nu mai știu exact contextul de ce n a ajuns acolo, dar mi-a zis “Nico, ne-ai vrea să te duci tu în locul meu? Uite mai este un loc acolo eu nu pot să ajung.”

nico: [00:12:36] Am zis “Băi eu stau în stradă, n-am nici haine de schimb.” Și până la urmă m-a convins și am zis că merg. Acolo am întâlnit femeile din comunitatea din Cluj din Pata Rât și din celelalte zone unde au fost evacuate.

nico: [00:12:50] Am discutat problemele noastre și unde am întâlnit-o și pe Crina Morteanu. Crina Morteanu a început să mă întrebe ce faci, cum ești. Mai la sentimente așa. Să intre cumva un pic în interiorul meu și să scoată cumva de acolo lucruri exact cum ai citit acel paragraf scris în carte. Și mi a zis Da uite tu gândești foarte bine lucrurile astea.

nico: [00:13:13] Zice dar nu vrei să scrii, să fie un jurnal? Și atunci am zis Băi e o idee bună dar nu știu dacă o să fac lucrul ăsta. Însă atunci când am ajuns în București am sunat o pe Veda și le-am zis “Băi, vreau să scriu, dar nu am calculator nu am nimic.” Ne-am înțeles cumva să scriu în stradă și ei să pună totul pe calculator ca oamenii să vadă. Și așa a luat viață prima pagină din jurnal din Vulturi 50. În fiecare seară scriam despre ce simțeam atunci, despre ce se întâmpla în stradă, ce trăiri aveam, ce simțeam emoțiile, dacă veneau polițiștii din nou peste noi, dacă ne duceam la primărie, făceam proteste. Făceam foc de tabără, dormeam în stradă. După ce am primit corturi, uneori îmi imaginam că sunt în armată, sunt undeva pe un câmp unde trebuie să supraviețuiesc. Că sigur va veni cineva și va avea o barcă de salvare. Na. Statul ăsta în stradă m-a tot călit, mă tot ajută să lupt mai departe. Și asta nu pentru că am fost singură. Pentru că am avut alături de mine oameni care m-au ajutat să lupt, care m-au încurajat. Știi cum e. Atunci când ai o problemă și sunt persoane care nu vin să te zăpăcească cu vorbe, să îți dea tot felul de sfaturi, să spună tot felul de lucruri. Ce ar trebui să faci, cum ar trebui să faci, unde să te duci. Aici nu ai făcut bine. Și vin în tăcere și stau și se uită la tine și te ascultă.

nico: [00:14:39] Sau pur și simplu stau acolo prezenți în fața ta. Și pentru tine lucrul ăla e de mare ajutor. Pentru că nu e nevoie să spui prea multe cuvinte pur și simplu te descarci. Pur și simplu simți că te liniștește. Și cam așa era pentru mine. Așa a luat viață, după un timp, și cartea Jurnal din Vulturi. Pentru că ne am gândit Hai să o transformăm într-o carte poate așa ajunge mai ușor la mulți oameni, care nu au internet. Că sunt foarte mulți oameni care locuiesc în condiții precare, dar care știu să citească.

robi: [00:15:14] O să pună în descrierea episodului, și un link către carte. Iar piesa de care aminteai, este muzeul subiectiv al locuirii, nu?

nico: [00:15:23] Da, da ,da. Muzeul subiectiv al locuirii, unde acolo intră așa viața mai multor femei din mai multe zone. Cu diferite probleme și tragedii care s a-u întâmplat în momentul evacuării lor. Chiar o avem pe una din colegele noastre unde părinții ei amândoi la fix o lună de zile după evacuare, i-au decedat. Pentru că n-au avut atâta putere ca să reziste în stradă pentru că procesul ăsta de evacuare nu se termină repede.

robi: [00:15:54] Și e foarte traumatic. Nu?

nico: [00:15:56] E foarte traumatizant, foarte periculos și fără sfârșit. E ca un sac care nu are fund niciodată. E mai adânc decât marea. Cu cât sapi mai mult, cu atât găsești lucruri care te dor mai tare, care te lovesc mai rău.

robi: [00:16:14] Pot să vă întreb cum ați luat decizia ca să luptați împotriva evacuării. Ca să recâștigați ceea ce ați pierdut sau să primiți o compensare. Și vă așteptați momentul acela să fie o luptă așa de lungă durată?

nico: [00:16:27] Păi nu ne am așteptat să fie atât de lung. În prima zi când am fost evacuați, m-am gândit că în două-trei zile sigur o să fim al case. Dacă nu în alea în care am fost evacuați, în alte case. Dar sigur nu o să fim o stradă. Apoi cu cât a trecut timpul ne-am gândit că poate într o săptămână două o să facă că ne gândeam noi suntem prea mulți, prea mulți oameni, prea mulți copii. Cum o să împartă, cum nu să dea, poate chiar nu au locuințe acum, până fac rost de ele. Mă gândeam la tot procesul ăsta. Cumva ne mințeam de la o zi la alta “Hai că mai stăm o zi. Hai că mai ai că mai stăm trei și o să primim case și o să fie bine și se va termina toată această tragedie.”

nico: [00:17:10] Unii oameni nu înțeleg că tragedia asta, evacuarea este din voia statului. Oamenii care nu cunosc problema, dacă nu cunosc de ce ai fost evacuat. Sunt persoane care încep să judece și să spună “Au fost evacuați. Bine că le-a dat afară că merită, că n-a plătit, că n-a făcut.” De fapt nu despre asta e vorba. Sunt alte jocuri, sunt alte lucruri la mijloc. Sunt alți oameni care vor să facă Bucureștiul ca în Palermo. Pentru că spun asta erau cuvintele pe care eu le auzeam de la viceprimari și de la primari. Nu cei care sunt acum, cei care au fost în anii respectivi. Lupta noastră a durat foarte mult.

nico: [00:17:49] Când ești evacuat trebuie să întocmește un dosar. Să faci un dosar prin care să vadă dacă ești eligibil ca să primești o locuință. Chiar dacă ai fost evacuat dacă nu ai acel dosar care să fie cap coadă întreg, exact tot ceea ce ți se cere, nu vei vedea casa în vecii vecilor.

robi: [00:18:09] Deci nici un proces de urgență, nu? E tot aplicație pentru locuință socială. Sau cum?

nico: [00:18:15] Este pentru locuință socială, dar spune că e un fel de proces care e un pic mai repede înainte, ca să zic așa, pentru că ai fost evacuat. Ai prioritate anul ăsta înaintea tuturor celor care sunt deja pe listă de anul trecut sau de acum trei ani patru ani. Numai că la noi nu s a întâmplat lucrul ăsta. Când am ajuns în stradă am tot făcut proteste am văzut că tot eram atacați în fiecare zi. În fiecare zi, și scopul lor era să le gonească de acolo. Pentru că ei spuneau despre noi tot felul de lucruri urâte care nu erau adevărate. După aia, mama a zis așa -- că de aici și toată lupta noastră de a sta în stradă. Nu eu am fost cea care am luat toate deciziile cu lupta Vulturi 50. Prima care m a motivat inclusiv pe mine a fost pentru că ea spunea tot timpul eu nu plec de aici nici dacă mor, până când nu îmi dă casa. Am drepturi legale. Am trăit ca un cetățean cu drepturi și nu am datorii la nimeni nu am făcut ceva rău. Trebuie să îmi dea o locuință înapoi.

nico: [00:19:21] Faptul că ea spunea că nu pleacă și cumva s a instalat prima pe stradă să stea. După ea și eu am zis “Băi eu nu plec să-mi las mama singură în stradă.” Și apoi bineînțeles că restul vecinilor, oamenilor care erau acolo, au văzut că singura soluție ca să primească ceva era să stea în stradă să protesteze. Numai că protestul nostru și lupta noastră de a sta în stradă a durat undeva la doi ani. De stat, dormit, în stradă. Două ierni, două veri, două primăveri am locuit în stradă. În primul an am stat în corturi am primit de la oameni și eram corturile pe stradă ca și când ar fi fost la munte. Apoi în prima zi în care a dat zăpada, oamenii ne-au adus tot felul de materiale. Lemne, cuie, chestii care să ne ajute să construim mici barăci, mici magazii așa. Venise zăpada și nu puteam să stăm cu corturile alea.

nico: [00:20:20] Și atuncea s-au mobilizat mai mulți oameni. Ne-au adus niște sobe și cu alea am stat și ne-am încălzit. Până când a dat zăpada, pentru că deja se făcuse foarte frig afară, ne încălzim toată lumea, făceam foc de tabără în fiecare seară. Deci miroseam a fum. Și nu aveam unde să te speli, nu aveai cum să te speli. Dupã aia, în primul an tot așa ne-am gândit că o să plecăm din stradă. Numai că surpriza cea mai mare, când au venit sărbătorile, pe 6 decembrie la 5 dimineața, două mașini au venit și ne-au adus două veceuri ecologice. Când am văzut veceurile, crede-mă că nu știam dacă să mă bucur că mi a adus un veceu unde să pot să mă duc ca omul. Sau să plâng că îmi dădeam seama clar că noi nu o să plecăm de acolo.

nico: [00:21:17] O durere o simțeam în inima mea atunci, pentru că mă gândeam ne-a adus astea, clar noi nu o să plecăm de aici. Curând nu o să ne dea casa. Și așa am învățat să supraviețuiesc în stradă timp de doi ani de zile.

nico: [00:21:31] Vara încălzeam apă la soare în bidoane. Am făcut o perdea și acolo cumva am făcut un fel de baie pentru toți oamenii care erau în stradă. Putea să fie folosit pentru toți oamenii. Ne spălam, bărbații se duceau își puneau o oglindă micuță se bărbiereau. Și în felul ăsta puteam să ne ducem și noi ca oamenii la servici și la școală. Erau copiii noștri care se duceau la școală și chiar o profesoară i-a atras atenția la unul din băieți. A spus “cum spui tu că tu stai în stradă când tu ești îmbrăcat foarte frumos și curat și miroși frumos. Tu mă minți. Nu-i adevărat, tu nu stai în stradă. Spui așa doar ca să îți bați joc.” Și copilul chiar dacă el era la 15-16 ani atunci, a început să plângă și a spus doamnă chiar stau în stradă doar că mama își ocupă tot timpul cu noi ca noi să nu simțim acele lipsuri, să nu simțim acea traumă a evacuării. Pentru că na, copilul trebuie spălate, trebuie mâncat, trebuie îngrijit. Pentru că altfel cu timpul te degradeze cu totul, și psihic și fizic. Și a trebuit să vină în stradă să vadă că într adevăr copiii erau evacuați. Și nu-i venea să creadă.

robi: [00:22:48] Unii oameni cred că ajung din situații de viață dacă ai făcut ceva greșit sau eu știu. Merită repetat. Voi ați stat acolo în mod legal. Din câte am înțeles din jurnal ați primit locuință ca și locuință de serviciu. Și ați avut acte, ați plătit utilități. Voi ați lucrat, și tu și Nelu. Adică nu e ca și cum ar trebui să ai chestiile astea ca să ai dreptul la o locuință. Dar voi chiar erați... Adică nu e nimic cu ce poate oamenii să zică că, nu știu, ați făcut ceva ca să meritați situația asta, nu?

nico: [00:23:20] Nu. Pe timpul când am fost noi evacuați și bineînțeles că atunci era președintele țării Băsescu. Care a dat legea retrocedării. Toți care au avut cândva nu știu ce pământ, nu știu unde. Inclusiv la gradul 2,3, poate să își revendice drepturile. Că era vorba de pământ, că era vorba de o casă, putea să vină și să ia. Casa în care locuiau părinții, și eu cu ei acolo, chiar avea data de când fusese construită. Hai să nu zic data că nu mai mi aduc aminte exact data care scria pe fațada casei, dar avea o sută 110 ani în momentul în care noi ne-am mutat acolo în 90.

nico: [00:24:01] Pentru că a fost dată legea retrocedării, bineînțeles că toți oamenii care au zis că au case de câștigat, de revendicat, au venit în căutarea lor. Acest proprietar din Vulturi 50, nu avea toate documentele cu care el ar fi putut să intre în posesia la cele 27 de case. Pentru că era proprietatea la stră-stră-stră bunica lui. Deci el era, nu știu cum să zic, al câtelea grad. Și erau doi veri. Unul care locuiește în Suedia și cumva l a împuternicit pe cel din România ca să facă toate demersurile. Iar acesta din România, nu câștiga dacă fix atunci în momentul ăla nu exista această lege, Legea 10, Legea retrocedării. În momentul în care s a dat această lege, bineînțeles că toată lumea statul și-a revendicat drepturile.

nico: [00:25:00] Dar Primăria se obligă, în momentul în care ești evacuat, să îți dea ceva la schimb. Numai că nu s a întâmplat lucrul ăsta, cum nu se întâmplă nici în ziua de azi. Vin, te scot afară și spune că asta e. Deși legea spune clar că dacă ai locuit mai mult timp într-o casă, casa vine de drept ție pentru ca ai ingrijit casa, nu ai lăsat-o să ajungă în paragină. Bineînțeles că aici pe legea retrocedării sunt o grămadă de legi care spun ce și cum, ce drepturi ai. Numai că nimeni nu le ia în seamă, nimeni nu le bagă în seamă. Drepturile tale ca evacuați, nu există. Însă drepturile celui care devine proprietar, și te evacuează din casă, acela are tot felul de drepturi. Dar asta nu înseamnă că nu ți ai plătit apa nu ți-ai plătit lumina nu ți-ai plătit chiria. Nu.

robi: [00:25:54] Da. Aici merită zis că România a fost singura țară care a pus un accent așa de mare pe retrocedarea în natură. Că în alte țări mai mult s a compensat financiar fostul proprietar. Aici la noi, dacă zic bine, a fost o lege din '99 care după aceea a fost abrogată în 2011, care zicea că chiriașii au dreptul de a cumpăra sau dacă proprietarul nu vrea să vândă, chiriașii au dreptul să li se reînnoiască contractul. Sau dacă nu vrea proprietarul, atunci primăria să le dea o altă locuință. Deci dacă nu li se oferea o locuință alternativă, nu aveau voie proprietarul să îi evacueze. Să le termine contractul de închiriere. Dar legea a fost abrogată în 2011 și voi nu ați mai prins asta. Practic la voi nu a avut nicio obligație propietarul și nici Primăria practic, cred.

nico: [00:26:41] Nu a avut, numai că el s a angajat că el va da oamenilor fie o sumă de bani, fie va face ceva ca oamenii să primească o locuință.

robi: [00:26:50] Numai că nu s-a ținut.

nico: [00:26:52] Exact. Nu s a ținut de cuvânt. Pentru că el a vândut leasing. Atunci celălalt care au cumpărat, la fel. Și, nah.

robi: [00:27:00] În acești doi ani, tu de voie de nevoie ai devenit o reprezentantă a comunității și o activistă pentru dreptul la locuire. În jurnal detaliez mai multe exemple de interacțiune cu diferiți reprezentanți ai statului. Îmi amintesc mai ales de un exemplu când ai fost la nu mai știu ce ședință și a fost de față chiar și șefa ta de la Direcția de Asistență Socială. Și dacă vrei să zici un pic despre situația asta, că a fost interesantă.

nico: [00:27:26] Da eu fiind în concediu maternal. Mai aveam un an până trebuia să mă duc din nou la serviciu. Na, a fost timp ăsta în care am fost evacuați.

nico: [00:27:36] S a schimbat bineînțeles în acea perioadă și șeful de la DGASPC. Venise doamna Mihaela Ungureanu, care nici dânsa nu mă cunoștea pe mine, dar nici eu nu cunoșteam. Mama știa, că și mama mea lucrează tot acolo. Și îmi spune că dacă te duci pe undeva și vine vreun șef de la DGASPC, să știi că șefii noștri s au schimbat. Este o doamnă, o cheamă așa.

nico: [00:28:02] Când venea pe stradă persoane de la toate instituțiile astea, fie de la Avocatul Poporului, fie de la spațiul locativ, fie de la primărie direct, ne spunea că să nu ne mai ducem toți grămadă acolo că facem hărmălaie mare. Că să ne ducem unul singur, să alegem o singură persoană.

nico: [00:28:21] Oamenii se uitau unii la alții și nu știau ce să zică. Bineînțeles că eu mă prind mai repede așa. Dacă știu că am dreptate, dacă știu că n-am greșit, că nu am făcut nimic, Mai enervez foarte tare. Eram foarte nervoasă în acel moment. Pentru că era un polițist acolo și spune dacă cheamă și tu, suna și tu la 112 și mai chema un echipaj de poliție, ca să vină să aperea și pe tine.

robi: [00:28:45] Asta la evacuare, în seara aceea?

nico: [00:28:47] Nu, nu. După ceva timp. Că tot venea poliția, tot ne agita, tot căuta râcă cu noi. Să plecăm din stradă. Nu mai știu exact. La o săptămână sau cred că la două s a întâmplat chestia asta. Că era fix atunci când trebuia să mă duc la o întâlnire cu toți reprezentanții DGASCP, din toate sectoarele. Inclusiv trebuia să fie și primarii, numai că nu erau. Luându-mă la ceartă cu polițistul respectiv, și i-am zis că își bate joc de ei și așa, oamenii au zis că “hai du-te tu la întâlnirea respectivă. Uite, o punem pe ea, că e mai tânără, știe să vorbească, știe să spună, înțelege mai bine. O punem pe ea reprezentantul nostru.”

nico: [00:29:27] Bineînțeles că atunci eu nu m-am gândit că reprezentant, vai cine sunt. Nu îmi plăcea lucrul ăsta, pentru că totul venise asupra mea, luam eu asupra mea toate problemele. Îi cunoșteam pe toți în parte și ei au zis că uite tu știi de fiecare, cine cum este, ce copii, ce familiei etc. Mergi și discuți despre noi. Și noi avem încredere în tine. Și am zis bine. Și am ajuns la întâlnirea respectivă în care șefa mea -- să îi spun așa că a revenit din nou la sectorul 3. După acel moment a fost plecată și văd că s a întors la sectorul 3. Acuma chiar sunt curioasă ce o să zică că o să afle că și candidez.

nico: [00:30:14] Mă rog. I s a explicat că noi nu avem acte nu avem buletine nu avem nimic. Când am ajuns acolo, nimeni nu credea și nu știa că eu sunt din Vulturi. Credea că sunt un membru la cine știe ce ONG și că, na, fac și eu parte din întâlnirea respectivă. Deși stăteam în stradă, niciodată nu m am dus îmbrăcată cumva care ... să miros sau să pară că sunt din stradă, că am fost evacuată. Mă duceam la o vecină, la o prietenă. Mă schimbam. Făceam un duș. Sau chiar pe stradă la Baia provizorie pe care o făcusem. Mă aranjam și plecam. Niciodată nu eram nemachiată. Am și eu o problemă cu machiajul. Mă rog. A început să spună despre noi ca oamenii de acolo... Să vă spun eu cum stă situația. Ea foarte pornită săraca, parcă o văd și acum. Pusă așa mai mult pe ceartă cumva, că noi restul oamenilor nu știam despre ce este vorba dar ea știa. Și am lăsat o să vorbească să vorbească și la un moment dat scot buletinul. I-l pun în față așa pe masă și îi spun Nu vă supărați mai spuneți o dată cum a zis că vă cheamă și de unde sunteți. Și ea se uită așa la mine, Se blochează puțin. Începe să-mi explice de unde cum că, ca și când eu sunt așa mai tută de ureche și nu înțeleg. Și încep să i spun și eu frumos. La tot ce spuneați mai devreme, eu sunt evacuate din Vulturi, eu sunt membră... Membră. Sunt de acolo din mijlocul lor. Nu sunt din ONG, N-am nici un ONG. Și culmea, zic, sunt angajata dumneavoastră. Lucrez la cutare cutare îi spun.

nico: [00:31:50] Deci, a făcut o față. Se înroșise toată, se blocase, nu știa ce să spună. Și mă ruga ca la sfârșit să stăm de vorbă. “Te rog să nu pleci, la sfârșit să stăm de vorbă, să facem și să dregem.” Bine, că asta era doar de fațadă ca să vadă lumea care era acolo. Pentru că săraca a venit pornită cu ceva ce n a știut și care nu cred că se aștepta vreodată în viața ei să se întâmple lucrul ăsta. Asta este cea mai mare prostie pe care oamenii ar trebui să o înțeleagă. În momentul în care vin cei de la DGASPC, cei din primărie, cei de la spațiu locativ. Niciodată oamenii ăștia nu sunt bine informați de ceea ce se întâmplă la fața locului. Executorul sau poliția sau jandarmii care sunt acolo. Persoanele care sunt de față în timpul evacuării, transmit un mesaj care nu este deloc cu ceea ce se întâmplă în mod real. Și atunci oamenii de afară care nu sunt implicați în acel proces de evacuare sunt duși puțin în eroare și înțeleg oamenii că ai fost evacuat că nu ai plătit, că nu ai trăit acolo nu știu cât timp pe spatele statului, că statul te întreține, că tu nu ai servici...

robi: [00:32:59] Și ce le-ai zice oamenilor care cred asta despre o persoană evacuată, de exemplu?

nico: [00:33:03] Să nu-l judecăm, pentru că nu știm de ce a fost evacuat. Iar atunci când alegem pe cineva care să ne reprezinte, să ne gândim. Chiar dacă eu candidez acum. Eu cer oamenilor să se gândească bine, nu trebuie să îți arunci o semnătură așa în vânt și mâin, poimâine patru ani - opt ani să ai de suferit. Cum am avut noi în ceea ce-l privește pe primarul Negoiță de suferit. Nici măcar o dată în cei doi ani în care noi am locuit pe stradă -- nu mai spun ca primar, dar spun ca om -- nici măcar o dată nu a coborât din mașină să întrebe copiii ce fac. Nici măcar o dată. Și trecea pe acolo zilnic de trei-patru ori pe zi, dimineață de două-trei ori, seara de două-trei ori.

lori: [00:33:53] Așa de des mergea?

nico: [00:33:54] Da. Foarte des pentru că străduță noastră dădea fix în primărie, clădirea vechi care era. Și el acum ca să nu mai treacă pe acolo -- pentru că nu știa sigur dacă lupta lui să ne dărâme din țară ... din țară ... lupta lui de a ne goni de pe stradă dacă reușește sau nu -- a mutat Primăria. A pus o cumva mai în altă zonă, fix ca să nu mai ajungă acolo. Pentru că el pe strada trecea tot timpul ca să se ducă la primărie. În fiecare zi ne vedeam, în fiecare zi vedea copii. Nici măcar o dată, nici cu mașina nici fără mașină, nu a coborât să vadă oamenii de acolo. Măcar copiii. Te gândești că are nevoie de voturi de semnături.

nico: [00:34:39] Culmea că eu discutam cu Negoiță dinainte să fiu evacuată. Că tot făcea campanie, știi? Venea pe stradă cum merg și acum cu semnăturile. Îi spuneam, “Dom'le dacă o să fiți primar, uite asta - asta e problema cu casa. Măcar să știm. Ne scot afară, nu ne scot afară. Ce facem. Mai stăm aici, nu mai stăm. O să fie bine, o să vedem. Stați liniștiți, vă dau cuvântul meu că o să fie bine. Nu o să vă dea nimeni afară, încercăm să despăgubirii proprietarul. Vedem proprietarul dacă este în termenii legali pentru a și recupera bunul lui. Vedem atunci care este situația, dar vă spun sigur.” Deci ne garanta că nu o să fim dați afară. În momentul în care am fost evacuați, s-a spălat pomii.

nico: [00:35:22] Noi am fost evacuati și pe timpul când era primarul capitalei, Oprescu. Și nu știu exact ce persoane sau din voia cui, ancheta socială care trebuia făcută la fața locului, nu a fost făcută. Ni s-a făcut la o cantină socială. Trebuia să meargă fiecare familie acolo când era programat. Te întreba, cum ai locuit câte camere ai avut, câți membri și toate aceste aspecte. Și apoi ancheta socială trebuia să ajungă la dosarul care era adus în fața consilierilor și a primarului. Ceea ce nu s a întâmplat timp de trei luni de zile.

nico: [00:36:02] Procesul ăsta a durat trei luni pentru că noi nu găseam ancheta socială. Practic dacă aș fi reușit să duc ancheta socială în timpul când era primar Oprescu, Cred că noi toți acum aveam locuințe sociale. Numai că nu s a întâmplat. Pentru că ancheta socială a fost ascunsă. Și am căutat o, crede-mă, cred că la cinci instituții. Cu oamenii după mine. Ne-am dus la cantina de unde am făcut prima dată. După aia de la cantină ne-am dus la o altă cantină în sectorul 2, undeva la Cișmigiu. De acolo ne-am dus înapoi în sectorul 3, unde la fel am căutat și acolo și nu era. Ca până la urmă să o găsim după trei luni de zile, pe birou curierului care trebuia să -l ducă la primărie.

nico: [00:36:47] Omul citea ziarul, fuma o țigară, își bea cafeaua și când am întrebat de ancheta socială. “Păi” zice “Da eu am niște plicuri pe masă dar nu știam că sunt atât de importante și că vă trebuie.” Și am zis că dacă toată lumea e în concediu să stau și o să îmi văd de treabă liniștit.

nico: [00:37:04] Cam ăsta a fost răspunsul lui dar cred că ăsta a fost un răspuns așa să nu dea pe alți oameni de gol și să spună voi că am primit ordin să nu ... Să nu-l duc.

nico: [00:37:14] Procesul nostru s a prelungit. După doi ani de stat în stradă, am fost evacuați acum suntem mutați într-un centru de adăpost unde stăm de patru ani. Aproape cinci. Și din câte știu termenul legal ca să locuiești în centru este fix cinci ani. Două persoane de la noi din etajul patru au fost dați afară. Unul că a semnat ... semnează aici că pe timpul pandemiei nu locuiești în centru că ai probleme și că te duci în altă parte și te reîntoci și după pandemie și s a întors și n a mai fost primit că chipurile a acoperit 90 de zile de absență și atunci nu mai poate fi primit. Altă persoană la fel. Și cred că în curând se va întâmpla astfel de lucruri și cu noi, pentru că ei spun că în timpul ăsta noi trebuia să ne strângem bani, să ne cumpărăm o locuință. Eu stau și mă întreb și îi întreb și pe ei cu ce bani îți cumperi locuință. Ce strângi? Din moment ce aici noi nu avem bucătărie, trebuie să ne cumpărăm mâncare. Și tot timpul trebuie să merg în magazine să cumpăr mâncare gătită să dau la copii să mănânce. Plus că mai e grădinița care trebuie plătită. Apoi școala. Na, și alte lucruri ca orice om. Pamperși, lapte, haine la copii. Nu e vorba că poți să strângi 100-200 de lei. Să zicem că strângi 1.000 de lei tot anul, dar ce faci cu banii ăia? Nu poți să plătești nici măcar o rată.

lori: [00:38:42] E absolut absurd așa ceva să ceri.

robi: [00:38:47] Da, păi trebuia să vă dea o locuință socială. Numa că și în București e 10-15 ani timpul de așteptare și acolo. Numai că trebuia de urgență să vă dea, din cauza evacuării. Adică, e absurd.

nico: [00:38:56] Noi am găsit tot felul de legi care vin cumva în apărarea omului evacuat. Dar când te duci și le pui pe masă bineînțeles că ei întorc acele legi cumva tot împotriva ta. Mie mi s-a spus în față, dacă ție îți dau casă mâine vor ieși afară 2.000-3.000 de oameni care or vrea același drept ca și tine. Și cumva să fiu pedepsită ca oamenii să vadă și să fie descurajați să nu mai depună dosare, că timpul de așteptare este foarte lung 10 ani, 5 ani, 25 de ani. Cum s a întâmplat ca un om în vârstă cu soția lui să primească o garsonieră după fix 25 de ani. Au primit cheile și cu o săptămână înainte să se mute în casă, soția a decedat. Soția fiind titular în dosarul respectiv. Așa că bătrânelul a rămas în continuare pe stradă. Deci cam ăsta este procesul care se întâmplă la noi în România.

lori: [00:40:00] Și în Timișoara am întâlnit cazuri ca acestea, unde titular a decedat și după aia familie au fost puși efectiv pe lista de așteptare. Hai să facem trecerea și să discutăm despre candidatură ca la sectorul 3. Poți să ne spui mai concret ce te-a determinat să alegi să candidez pentru o funcție în primărie și cum este legată asta de luptă ta și de până acum.

nico: [00:40:27] În primul rând tocmai pentru a mă convinge singură că ceea ce mi s a spus acum clar nu este adevărat. La primărie tot timpul mi s a spus că Primăria nu are drept de a cumpăra, nu are patrimoniu, câ DGASPC-ul poate face lucrul ăsta că are patrimoniul, de a cumpăra. Are dreptul de a cumpăra teren, de a construi și de a da case oamenilor.

nico: [00:40:52] Și din relația asta de primar și cetățean. De fiecare dată când mergeam și-l întâlneam pe acest primar, tot timpul minciunile și refuzul lui de a sta de vorbă. Într o zi am ieșit afară că pusese un afiș primarul că va fi prezent pe strada nu știu care, ca să discute cu oamenii despre problemele lor. Am mers și eu. M-a indignat foarte tare felul în care trata oamenii care au ieșit să vorbească cu el și să îl vadă. Când vorbea primarul se auzea bine, mergea și microfonul, mergea și stația. Când vorbeau cetățenii brusc se tăia microfonul, nu se mai auzea nimica și răspunsul era care cum vrea primarul. Și asta m a indignat foarte tare, mă enerva foarte tare. Atunci am început să țip și să i spun niște reproșuri, să-i spun că nu este corect față de acești oameni să vii și să-i tratezi de parcă tu ești șeful. Tu dai voie când să vorbească și când să nu vorbească? Păi nu suntem la școală.

nico: [00:41:55] Trebuia să gândesc că el are nevoie de voturile oamenilor. Că oamenii ăia vor să vadă în el un om care să le asigure siguranță, protecție, traiul decent în liniște și pace, în casele lor. Și acolo am întâlnit persoane care au zis Uite am trăit în cămin [n.r. centru de plasament], mi-am făcut o viață, m-am căsătorit, am cinci copii. Locuiesc în subsolul din blocul de aici, oamenii mă țin aici pentru că eu muncesc și în această scară. Nu am voie să fac nimic, la cea mai mică greșeală o să fiu dat afară că așa mi s a spus.

nico: [00:42:32] Și am încercat în acea zi, în acea seară, să-i spun primarului “uite aici un om. Nu mă suporți pe mine, nu vrei să-mi dai mie că m ai văzut peste tot la primărie, că am făcut proteste tot timpul, că îți stau ca un ghimpe în spate tot timpul. Dar dă-i acestui om care îl ai în față.” Eu cred că dacă-mi aduc bine aminte trei sau patru copii cu boli foarte grave. Omul a spus “Uite, am documente, și de boală și de faptul că am stat în cămin și toate cele. Un alt exemplu pe care vreau să vi-l dau este că am un coleg, la fel a fost părăsit de părinții lui. A trăit în centru acum lucrează ca infirmieri într-un centru de copii al străzilor în sectorul 3, copii cu dizabilități mintale. A încercat omul să-și cumpere o rulotă. Rulota i-a fost arsă de alți oameni de pe străzi. Știi cum e, mai sunt și oameni care nu-și dau seama că fac un rău.”

nico: [00:43:27] A plătit chirie la oameni și a stat într-o cămăruță, vai de el. A fost după aia o altă cămăruță pe care a primit o, inclusiv la centru, ca să stea acolo. Să aibă unde locui ca să poată munci omul. Asta vreau să spun. Dacă nu ai o locuință nu poți avea un servici nu poți avea un trai decent. Ceea ce ar trebui să înțeleagă toți oamenii, pentru că de fapt astea sunt cele trei mari lucruri de bază ale vieții de zi cu zi. Casă, servici și mâncare. Nu ai aceste trei lucruri, nu ai cum să supraviețuiești pe acest pământ.

nico: [00:44:05] Lucrurile astea m-au ambiționat. Eu nu credeam vreodată că o să ajung măcar să strâng semnături ca să candidez. Eu spuneam într o glumă tuturor că eu dacă ajung primar dau case la oameni, dacă ajung primar o să cer ca toți funcționarii publici să trateze oamenii cu bun simț, cu respect, să fie capabili să aibă răbdare să înțeleagă fiecare persoană care vine la instituțiile respective să ceară o adeverință, să plătească ceva la taxe și impozite, să pună dosar pentru alocația la copil ca a născut. Diversele astea care sunt necesare pentru fiecare om. Eu am spus dacă ajung primar eu vreau să fac lucrurile astea.

nico: [00:44:45] De aici și prietena mea care face parte și din FCDL, Ioana Vlad, zice “Nico uite am întâlnit o persoană care a fost într-un partid. Hai să o cunoști. Hai să vedem dacă poți să candidezi, să vedem despre ce este vorba. Întâi să ne facem așa o părere și poate cine știe, facem demersuri ca să și candideze.” În loc de o persoana, Andreea Iorga a venit cu încă trei -- dacă mi-aduc aminte. Și de aici cumva a fost că da, toată munca ta merită să fie auzită și să fie cunoscută de toți oamenii, care o încurajare pentru oameni. De atunci am hotărât că facem lucrul ăsta și că hai să candidez și la primărie ca primar și la Consiliul Local.

nico: [00:45:32] Să vedem acum cum vor vrea cetățenii, pentru că până la urmă de ei depinde dacă ajung să candidez sau nu. Cum vor înțelege oamenii mesajul meu. Acela că indiferent că stai cu chirie, indiferent că locuiesc cu părinții. Noi avem drepturi, suntem cetățenii sectorului 3, cetățeni ai statului român cu drepturi. Așa cum statul Român vine și spune Tu cetățean român trebuie să plătești aia, aia,aia. Așa și noi avem niște drepturi care ni se cuvin nouă de drept.

robi: [00:46:09] Și e părerea mea personală că cineva care nu a avut măcar odată în viață probleme cu asigurarea acestor trei lucruri de care ai zis --locuință, servici și masă-- nu știe cu adevărat cât de importante sunt. Și prin urmare, eu cred că, nu poate cu adevărat să reprezinte alte persoane care locuiesc precar sau care muncesc precar sau care nu siguranța unei mese. Care e un procent foarte mare din populația Bucureștiului în cazul ăsta, sau a Sectorului 3 probabil. Și intuiesc bine că atunci acestea trei sunt de fapt și punctele principale pentru care te-ai lupta dacă vei ajunge la primărie sau în consiliul local, nu?

nico: [00:46:48] Da, da, da. Cunosc cazuri în care părinții fumează și bea cafea ca să reducă cumva porția de mâncare, ca să aibă să le dea copiilor să mănânce. Șa acum îți spun legat de... Fac o comparație puțin cu pandemia.

nico: [00:47:07] Cum să mă duc să iau o mască care până să înceapă pandemia era 50 de bani. Vă spun sincer am cumpărat eu cum trebuia o mască, Nu mai știu ce făceam cu ea. Ah, dăduse de la grădiniță că se închisese grădinițele și făceam cumva grădiniță online. Și cu micul bucătar și doctoraș. Ca să fie ca un doctoraș, am făcut rost de tot chestii care le pui în cap și zis hai să îi pun și o chestie de asta, o mască, să pară că intră în sala de operații și face acolo ceva.

nico: [00:47:44] Deci erau 50 de bani. Și când a venit pandemia, au sărit în sat la soacra mea, erau 45 de lei. 45 de lei! Și mănușile care erau, la fel, 50 de bani - un leu, erau acum 10 lei - 15 lei. Și astăzi dacă te duci la magazin masca asta care e de unică folosință... Am dat undeva la 4 lei, 4 lei 50 pe ea. Dar celelalte care, chipurile, poți să le speli, ajung undeva la 75 de lei, 85 de lei. Și io întreb așa oamenii care ascultă ce vorbim noi acum. Un om care produce pe zi 50-100 de lei, din nu știu, diverse joburi pe care le face. Omul ce să facă mai repede, să cumpere măști la toți membrii din familie sau să cumpere mâncare să mănânce? Vă spun eu sincer, alegerea mea știți care va fi? Să cumpăr de mâncare. Eu mă lipsesc de mască și cumpăr mâncare pentru copii. Că mi-e mai de folos să mănânce copilul meu decât să poarte masca la gură. Îl țin în casă. Au fost aproape trei luni de zile în care copiii mei n-au ieșit afară. Trei luni în care i-am ținut în cameră aici la centru.

nico: [00:49:03] Când soțul meu a intrat în concediu tehnic, atunci m-am bucurat enorm. Pentru că am zis că are cine să stea cu copiii acasă și are cine să meargă la magazin la cumpărături. M-am îndoit un pic dacă vom avea salariu, vom avea ce să mâncăm? Pentru că nu se știa dacă va fi plătit. Chiar am avut colegi care și-au pierdut locul de muncă în timpul pandemiei. Că din concediu tehnic a fost concediat.

nico: [00:49:32] Te gândești, ce mănânci, ce faci? Și dacă nu ai o casă unde stai? Unde te speli? Ca să nu dai virusul mai departe, să nu contractez virusul. Cu ce te speli pe mâini? Cu spiritul care era 30 de lei, 17 lei?

nico: [00:49:48] Și de asta și ambiția ... Nu că e o ambiție. Dar este o dorință enormă de mare de a putea să strâng semnăturile, să ajung fie consilier, fie primar, la Sectorul 3. Nu spun că o să fac eu că sunt Dumnezeu și că mâine o să fac toată lumea să fie ... apă și miere, sau nu știu, ceva de genul ăsta. Dar măcar dacă ajung acolo și am posibilitatea să dau locuințe oamenilor, voi face sigur lucrul ăsta. Dacă voi putea să creez locuri de muncă pentru oameni, voi face lucrul ăsta.

nico: [00:50:26] Uite de exemplu mai este o mare problemă. Sunt foarte mulți copii cu probleme cu dizabilități mintale, cu ADHD, autism. Sunt foarte mulți copii care merg la școli normale, în cartierele în care sunt aproape de casă. Și ca să-i pui la un copil logoped trebuie să te duci la alt cabinet trebuie să te duci în alt sector și să tot faci drumul ăsta de la școală la logoped, de la logoped nu știu unde. Mă rog. Și m am gândit, de ce să nu aducem noi logopedie și terapeutul în școală să facă lecții cu copilul. Nu e mai benefic așa? Și mai stă copilul o oră peste programul care îl are la școală. Eu spun pentru că și eu am copii cu probleme și eu am nevoie la copiii mei de logoped și mi-e foarte greu din zona unde stau eu, să merg foarte mult. Foarte mult, la o altă școală unde să stăm acolo o oră sau o jumătate de oră, să facă câteva lecții cu copilul. Când mi ar fi mai ușor la școala sau la grădinița unde învață copiii să fie și logopedul și terapeutul. Îți spun că foarte mulți oameni au nevoie de lucrul ăsta și eu cred că le-ar fi de ajutor.

nico: [00:51:40] Eu îmi doresc ca și dacă nu ajung eu fie consilier, fie primar. Chiar îmi doresc ca cel care va fi de aici încolo primar, inclusiv consilierii care vor fi aleși în primării -- fie că e București, fie că e Timișoara, fie că e Cluj -- să își ia angajamentul și să facă lucrurile astea. Spre folosul copiilor, spre folosul oamenilor. Chiar le doresc ca să se gândească la cetățeni, la copii, la tineri, la adulți. Să facă lucruri benefice pentru oameni. Că până la urmă oamenii ăștia te aleg pe tine să fie acolo. Ești pus acolo tocmai ca să reprezinți și să creezi condiții bune de trai oamenilor. Nu vi se pare corect lucrul ăsta?

lori: [00:52:26] Nico, poți să ne vorbești puțin așa cam cum vezi tu efectiv ce posibilități crezi că o să deschidă o funcție publică în contrast cu -- de exemplu -- strădania voastră de pe Vulturilor 50?

nico: [00:52:40] Asta mă gândeam că dacă în timpul ăla de doi ani și s-au făcut multe mobilizări, multe petiții, multă muncă în lupta aia. Și 9 familii au reușit de au primit locuință. Mă gândesc că faptul că cineva luptă de jos și nu se lasă, și ajunge mai sus mai sus, și este pus chiar, să zicem, primar. Eu cred că poate reuși multe lucruri. Și eu cred că poate fi un exemplu pentru toți oamenii care sunt evacuați. Un exemplu bun de a lupta, de a nu se da bătuți, de a merge înainte. Chiar dacă într-o zi plouă, într-o zi e furtună, trebuie să mergi în continuare. De multe ori mă întreabă lumea de ce n am plecat din țară să îmi creez o altă viață, într-o altă țară. Și am zis pentru că dacă azi plec eu pleci și tu, în curând vom pleca cu toții și în țara noastră nimeni nu va lupta cu nimic și nu se va schimba nimic. Se va duce de râpă tot. Și pentru că îmi doresc ca copiii mei să crească cum am crescut eu. Cu o copilărie frumoasă, cu un trai decent, cu o dragoste în familia mea, cu părinții mei, cu frații mei, vecinii, cu cunoștințele de pe stradă, cu prietenii. Na, fiecare ne clădim viața în mijloc unde noi ne așezăm.

lori: [00:54:06] Pentru încheiere, dacă ne poți spune te rog cum te poate sprijini lume acum în campanie și în general.

nico: [00:54:15] Păi dacă sunt persoane din ascultătorii voștri care locuiesc în Sectorul 3 și vor să sprijine campania mea... Campania mea, campania noastră. Pentru că eu nu mă raportez la mine, mă raportez la toți oamenii care sunt locuitori ai Sectorului 3, pentru că eu aici candidez. Și vor ca împreună să schimbăm și să găsim soluții pentru noi toți. Să reușim și să fim fiecare cu case. Pentru că așa e normal, și așa este și legal. Fiecare cetățean al României are dreptul de a avea o locuință decentă și un trai decent. Ceea ce nu prea ... mai deloc nu se face asta în România, cel puțin în ultimii ani. Eu îi sfătuiesc să nu stea nepăsători. Dacă cred și vor să schimbăm ceva împreună, să vină să o semneze. Să putem să ajungem în cursă. În timp se vede munca. Să știi că nici eu nu mă gândeam că după 5-6 ani o să văd în spate atâta lume care au văzut munca mea.

nico: [00:55:17] Eu m-am luptat pentru mine, pentru oamenii care locuiau cu mine acolo, pentru vecinii mei. Dar astăzi văd că lupta pe care am făcut-o atunci pentru noi, astăzi a devenit o luptă și pentru alți oameni. Și o încurajare pentru alți oameni indiferent de felul în care locuiești, să mergi și să îți ceri dreptul. Pentru că până la urmă ai dreptul și tu. De ce să locuiești cu chirie când poți să ai o locuință a ta? De ce să stai într-un mediu defavorabil în care să fii vulnerabil să nu ai apă. să nu ai lumină, să trăiești izolat? Când poți să trăiești frumos. Să ai vecini, copiii tăi să aibă prieteni cu care să se joace. Se poate, dacă vrei se poate. Totul depinde de noi oamenii. Până la urmă noi oamenii suntem cei care construim lucrurile în bine sau rău.

nico: [00:56:07] Eu sincer nu îmi doresc să ajung acolo ca să spună cineva vai uite, Nicoleta face si drege. Ci îmi doresc să spună noi oamenii am făcut, noi oamenii am reușit. De asta candidez independent, ca oamenii să înțeleagă că și noi oamenii singuri de rând, ne putem face traiul frumos. Nu avem nevoie de tot felul de partide, cu nume ... Știi cum se spune, cu o floare nu faci grădină dar nici nu mori. E bine să fii acolo. E bine să fie acolo, să nu te lași. Pentru că parfumul tău -- chiar dacă ești o singură floare -- spre surprinderea, ta parfumul tău va ajunge peste tot. Și atunci singura aia floare care ești tu se va vedea într-un rod bun.

robi: [00:56:51] Foarte mișto asta. Și cred că e un punct bun în care să încheiem.

nico: [00:56:55] Eu chiar dacă nu o să ajung pe listele nici de consilier local, nici de primar al sectorului, măcar am avut ocazia să discut cu oamenii. Și pe mine asta mă bucură, e de ajuns. Și cu asta inchei și vă las. Vă doresc o zi bună tuturor.

robi: [00:57:12] Mersi mult că ai acceptat invitația noastră, Nico. Chiar dacă noi nu suntem mari fani ai abordării electorale, credem că e o muncă foarte importantă pe care o faci. Și ai tot sprijinul nostru. Succes și sper să ne reauzim la un alt episod, la un moment dat, când am ajuns acolo în consiliu sau la primărie și să vorbim despre ce inițiative lucrați cu echipa.

nico: [00:57:34] Sperăm să fie. Dacă nu, oricum mulțumim și suntem mulțumiți că cunoaștem alți oameni, le cunoaștem problemele, ne facem prieteni. Și să știi că asta contează mai mult decât faptul că ajung eu consilieri sau primar. Pentru că îmi clădesc relații noi, cu oameni speciali. Pentru că pentru mine fiecare persoană este specială în felul lui.

lori: [00:58:07] Ca de obicei am dori să mulțumim Sofiei Zadar pentru muzica de la Intro și Outro. Lui Cristian Dan Grecu -- hmm, sincer nici nu știu dacă trebuia să-i zic tot numele .. oricum, lui Grecu pentru arta episodului. Lui Zomfy pentru varii riff-uri de sloth metal. Am folosit varii audio clipuri de pe site-ul lui Kevin MacLeod. Și cred că atât, sper că asta e tot shoutout-ul. Și oricum, vă mulțumim că ne-ați ascultat.

lori: [00:58:46] Nu uitați să ne urmăriți pe platformele social media. Ne găsiți cu handle-ul leneșexradio pe Soundcloud, pe Facebook, pe Twitter, pe Instagram. Avem și cont de Tik Tok, dar încă nu am postat nimic. Și nu uitați vă rog de websiteul nostru, leneșxradio.ro, unde găsiți de obicei detalii mai multe despre episoade. Iar doar ținem să vă amintim că acest episod se poate asculta deocamdată pe trei platforme, Soundcloud, Apple Podcasts și Spotify, așa că alegeți-vă platforma preferată. Vă mulțumim mult că ne-ați ascultat și de data aceasta și sperăm să ne auzim cu bine. Până data următoare.

Leneshex Radio